Învățați-i să le recunoască și să le gestioneze.
Peste doar câteva săptămâni, voi susține pentru prima dată o prezentare despre inteligența emoțională (EQ), concept care cu timpul s-a banalizat destul de mult și, cel mai probabil, în mințile multora dintre cei care mă citesc acum s-ar putea să apară întrebarea: Și ce mare scofală? Desigur că întrebarea este mai mult decât legitimă, doar că eu sunt de părere că, cel mai adesea, tratăm cu o prea mare lejeritate acest concept și avem tendința de a-l interpreta într-un mod eronat. Profesez în meseria de psiholog de mai bine de un deceniu și, până în acest an, m-am ținut departe de a vorbi public despre EQ. Am tot analizat datele culese din cercetări și, sincer, cred că este extrem de dificil să faci recomandări. Știți de ce? Fiindcă a vorbi despre puterea gestionării emoțiilor înseamnă a te vulnerabiliza suficient de mult încât să te deschizi față de toată paleta de emoții umane. Iar noi, oamenii, evităm cu brio vulnerabilizarea și durerea.
Sunt de părere că, dată fiind natura ființei umane, cei mai mulți dintre noi ar fi dispuși să plătească orice preț, doar să nu-și facă vizibilă vulnerabilitatea în fața celor dragi sau a celor care le sunt prin preajmă. Cei mai mulți oameni pe care-i știu au o afinitate vădită către emoțiile pozitive – le dorim în viețile noastre, vorbim despre ele și, cu toate acestea, ne este dificil să le trăim. Iar explicațiile la care au ajuns oamenii de știință cu privire la acest fenomen sunt următoarele: 1) nu putem alege să ne amorțim selectiv emoțiile; 2) chiar dacă pare imposibil de crezut, cea mai dificil de experimentat emoție este bucuria.
Acum e cazul să vă spun câteva cuvinte și despre mecanismele biologice și psihologice din spatele acestor concluzii. Cei mai mulți dintre noi au fost, într-un fel sau altul, educați să se țină la distanță de emoțiile negative. Vă mărturisesc că mulți ani (acum aș fi tentat a spune că prea mulți) am respins emoțiile dificile, convins că doar eu le am și preocupat de ceea ce ar putea ceilalți să gândească despre mine, dacă ar ști că le simt. Nu mai trebuie să subliniez că, uneori, emoțiile umane pot fi extrem de copleșitoare și este firesc ca mecanismele de supraviețuire să-și facă treaba, prin urmare, noi să evităm durerea. Dar se pare că a ne ține departe de emoțiile așa-numite negative nu este o soluție benefică pe termen lung, deoarece nu putem să închidem ușa de la pivniță peste ele și să ne comportăm ca și cum nimic nu s-a întâmplat.
Emoțiile își cer drepturile, iar dacă nu le permitem să existe, nici ele nu ne permit să funcționăm. Pentru mulți dintre pacienții care vin la mine în terapie – cu dependențe, probleme de anxietate, depresie, tulburări de comportament alimentar sau renumitul burnout – se adeverește acest tipar, potrivit căruia a fugi de emoții înseamnă a fugi de ceea ce ne face vii și funcționali, în relațiile noastre personale și profesionale. Mai mult decât atât, selectivitatea în ceea ce privește emoțiile pare să nu fie o opțiune. Oricât de mult și-ar dori un părinte ca micuțul căruia i-a dat viață să resimtă doar fericire și bucurie, acest lucru este imposibil, dacă nu-i oferă celui mic posibilitatea de a se întâlni și cu cealaltă cohortă de emoții (mai puțin pozitive): frică, furie, frustrare, tristețe, vinovăție etc.
de Gaspar Gyorgy
– sursa: http://www.republica.ro
Citiți continuarea articolului aici
