Eu nu sunt un profesionist al educației și observațiile mele sunt empirice, failibile și, de asta nu mă îndoiesc o clipă, blamabile. Acestea fiind zise, de fapt copiii au, poate, mai multe vacanțe “interstițiale” și, concret, foarte puține zile libere. Cele mai multe din vacanțele intersemestriale sunt, pur și simplu, scufundate de teme, ca un fel de Atlantidǎ şcolarǎ. Nu spun că e vina profesorilor – cei mai mulți dintre ei chiar înțeleg lipsa de beneficiu a tonelor de exerciții, fişe, teste și parateste, dar au în ceafă presiunea pǎrinților, care vor “să lucreze copiii”. Eventual non stop. Eu sunt o mamă obișnuită. Nu mă erijez în niciun soi de autoritate și nu dau lecții nimănui, că nu am cǎderea. Nu înțeleg, însă, de ce l-ai vrea lipit cu Superglue de scaun, de ce trebuie să fie mereu ocupați, de ce nu-i tratǎm ca pe oameni care au nevoie de spațiu, de liniște, de odihnă reală. Au nevoie să fie (şi) cu noi, să vorbim, să pierdem vremea, să râdem aiurea, să facem orice fac familiile împreună vara, mai puțin teme. Știu că învățarea presupune efort, lipsǎ de confort înfrǎțit cu stagnarea, de autosuficiențǎ, dar epuizare, sastisire, anxietate nu cred că ar trebui să presupunǎ. Nu într-o societate sǎnǎtoasǎ. Ca adulți, avem voie să spunem că suntem praf după zece ore de muncă sau că nu vedem în fața ochilor de oboseală înainte de concediu. Ca “elevi”, nu. Ştiu cǎ în gimnaziu ne temem de Evaluare și în liceu, de BAC. Parte din problemǎ e teama asta exacerbatǎ care omoară cunoaşterea, ca proces, şi sabotează studiul. Nu poți reduce şcoala la şcolarizare. Nu poți studia nimic la foc continuu. Nu poți contempla lumea, viața, pe tine, dacă ți se ocupă fiece fǎrâmǎ de timp cu muncă. Nu poți să crești intelectual, să performezi, că tot adorǎm acest cuvânt complet dezbrăcat de sens la cât de tare l-am tocit, să devii cine ești. Poți doar să-ți faci temele.
Ioana Bâldea Constantinescu
.
Imagine: Bust de copil, Gian Cristoforo Romano, 1489, Ca’ d’Oro
