Orice părinte își dorește să aibă copii fericiți și să evite țipetele și certurile. Dar care sunt ingredientele pentru un cămin armonios, în care orice neînțelegere este rezolvată cu ușurință?
În numărul din decembrie al Revistei noastre, vă vorbeam despre gestionarea relațiilor dintre părinți și copii.
Acest subiect este unul foarte sensibil. De ce? Pentru că, în această ecuație, intervine și modelul pe care l-am preluat noi de la părinții noștri și, ca atare, zestrea pe care copilul a primit-o de la noi.
Copilul nu face ce zicem noi, copilul face ce facem noi. Înainte să ne gândim la comportamentul copilului nostru, este util – ba chiar esențial – să ne gândim la modelele pe care le urmează el. În primul rând, modelul copilului suntem noi, părinții. Cum ne influențăm noi copilul?
El poate să stârnească în noi amintiri care vor altera, uneori, deciziile noastre de părinți. De aceea, este foarte important să reușim să ne examinăm vocea interioară, ca să nu transmitem prea mult din ecourile nocive, dacă ele există în amintirile noastre, generației următoare.
Pentru că, trebuie să recunoaștem, trecutul ne ajunge adesea din urmă (pe noi, dar și pe copiii noștri)!
Despre trebuințele copilului s-a vorbit și se va vorbi mult și de acum înainte. El are nevoie de căldură, de acceptare, de contact fizic, de prezența părinților, de dragoste, dar și de impunerea de limite, de înțelegere, de tovarăși de joacă de toate vârstele, de experiențe liniștitoare, precum și de multă atenție și de o parte din timpul nostru (ceea ce numim noi „timp de calitate”).
Pare destul de simplu dar, în realitate, lucrurile nu sunt deloc ușoare. De ce? Pentru că noi, părinții, am avut, la rândul nostru, un model în familia în care am crescut – propria noastră zestre. Iar această moștenire ne poate afecta fără să ne dăm seama. Probabil că v-ați trezit de multe ori spunând ceva de genul: „Vorbeam și parcă o auzeam pe mama!”. Firește că, dacă acele cuvinte v-au făcut să vă simțiți în siguranță, iubit, dorit, nu este nicio problemă. Dar dacă nu așa a fost, probabil că nici vorbele reluate nu vor face bine copiilor din noua generație.
Bine ar fi să ne auzim cuvintele cu o „ureche” interioară și să ni le cenzurăm; să lăsăm deoparte lipsa de încredere, pesimismul, temerile de tot felul; să nu punem mai presus de copilul nostru așteptările pe care ni le-am clădit.
Fiecare dintre noi este doar o verigă într-un lanț care se întinde pe mii de ani în urmă și va continua în viitor, până cine știe când! Cu siguranță, veriga despre care vorbeam, adică noi, poate fi modelată și, modelând ceea ce nu a fost în regulă la noi, vom reuși să îmbunătățim relația cu copilul, relație pe care, la rândul său, copilul o va transmite mai departe copilului ce va veni.
Dacă, în copilărie, ați fost respectat ca persoană unică și valoroasă, dacă vi s-a acordat dragoste necondiționată, atenție pozitivă și ați avut o relație satisfăcătoare cu membrii familiei dumneavoastră, aveți atunci la dispoziție un model pentru a înfiripa relații pozitive, funcționale.
Dar dacă în copilărie nu ați avut un astfel de model, atunci rememorarea trecutului poate fi chinuitoare. Conștientizarea acestui disconfort ne poate ajuta să evităm transmiterea mai departe a modelului pe care l-am avut în copilăria noastră. Pentru că o mare parte a moștenirii primite rămâne inconștientă, este dificil uneori să ne dăm seama dacă reacționăm firesc la comportamentul copilului sau dacă reacțiile noastre își au sursa în trecutul nostru.
Atunci când resimțim furie sau orice alt sentiment neplăcut, precum frustrarea, panica, iritarea, teama, ca reacție la o faptă sau o dorință a copilului, am face bine să interpretăm sentimentul respectiv ca pe un semnal de alarmă. Acest avertisment este mai mult în legătură cu noi, decât cu cel mic, fiindcă se declanșează adesea în noi vechi resentimente, frustră, temeri. Antidotul ar putea fi să empatizăm cu sentimentele copilului și să nu dăm frâu liber propriei furii, frustrări ori frici.
Nu putem spune că este ușor să fii părinte. Peste noapte, copilul a devenit prioritatea numărul 1, iar modul în care începem să construim relația cu copilul îi va amprenta acestuia viața și, implicit, felul în care, la rândul său, își va construi relația cu propriul copil. Așadar, conștientizarea onestă a sentimentelor ne va ajuta să construim armonia în propria noastră familie și să creăm modele valoroase care să meargă mai departe spre generațiile următoare.
Psih. Ileana Zărnescu
Psihoterapie cognitiv-comportamentală
