Părintele diacon dr. Adrian Sorin Mihalache a susținut, în noiembrie 2018, o conferință revelatoare despre relațiile actuale dintre părinți și copii. Părintele s-a aflat în Centrul Bisericesc din München, dar și în biserica „Sf. Ioan Botezătorul” din același oraș, după slujba duminicală săvârșită de PS Episcop Sofian Brașoveanul.
Iată câteva dintre învățăturile Părintelui diacon Sorin Mihalache:
”Copilul este o adevărată școală pentru părinți, pentru că ne ajută să dăruim și ne ajută să ne bucure că dăruim. Și atât. Viața se transformă în ceva foarte simplu și foarte consistent în același timp, în materie de creștinism ortodox. Dăruim, și bucuria vine din faptul că dăruim. Și să ne ajute Dumnezeu ca mâine să trăim iarăși bucuria de a dărui și de a face tuturor – toate, ca lucrurile să meargă bine.”
”Sunt trei nevoi principale pe care le au copiii: nevoia de dragoste, nevoia de încurajare și nevoia de interacțiune. Sunt trei lucruri fundamentale, toate sunt mari consumatoare de timp. Greu îi este cuiva să facă educație fără timp. Foarte greu îi este cuiva să încarce pe celălalt cu lucruri valoroase, atunci când nu are interacțiune cu el.”
”Există mai multe forme prin care copiii noștri ne așteaptă dragostea. Exprimarea iubirii are un caracter foarte concret. (…) Îmbrățișarea nu trebuie să lipsească niciodată din relația dintre părinte – copil. Sunt rezultate medicale care ne spun că, atunci când îi mângâiem pe copii, îi pregătim pentru rezistența la stres pe termen lung.”
”Este nevoie de atingere, de corporalitate. Atingerea și joaca și îmbrățișarea ar trebui să continue și pentru copiii mai mari. Copiii au nevoie de corp, mai ales în societatea actuală, în care există foarte multe dispozitive electronice, există divertisment televizat, există spațiile de joacă în mall-uri, copiii nu-și mai folosesc corpul pentru apropiere interpersonală. Și în cadrul familiei ei ar trebui să aibă aceste lucruri: părinții să se joace cu copiii, cantitatea de experiență a corpului să fie consistentă. Putem inventa jocuri în așa fel încât corpul să fie folosit și intimitatea, relația dintre copil și părinte să fie considerabilă. Mai mult, copiii au nevoie să-și cunoască puterile lor fizice.”
Părintele a vorbit și despre ”Atenția extraordinară pe care trebuie să o aibă părinții asupra cuvintelor pe care le folosesc pentru copii.” Mesajul repetat mereu și mereu devine, în timp, acea voce interioară care poate să încurajeze copilul sau, dimpotrivă, să-l descurajeze. ”Copilul încasează mesajele descurajante și ajunge să-și construiască un sine pe cuvintele grele pe care le primește din partea persoanelor în care are mare încredere și de la care are foarte multe așteptări. Și de aici, părinții ajung să aibă mai târziu un copil negativist, care are comportament de opozabilitate, care spune mereu ”NU”, dar de fapt copilul spune exact ceea ce a primit într-o perioadă cheie din viața lui.”
”A vorbi e terapeutic. A vorbi despre noi e terapeutic. Asta ne poate scoate din amorțeală, ne poate remotiva. Un om nu are acces la sensul vieții așa, imediat. El are nevoie de timp, să-l studieze, să-l construiască, să-l țeasă, să-l coasă, să-l întărească și după aceea să se conștientizeze pe sine în legătură cu acel sens. Studiile arată că atunci când noi suntem atenți, suntem mai aproape de sensul vieții, noi ne prelungim viața. Descoperirea sensului, vigoarea interioară, atașamentul, credința într-o valoare extraordinară face ca biologia să se resimtă, să se transforme benefic, și persoana aceea să se mobilizeze din toate puterile ei.”
”Ce frumos a rânduit Dumnezeu lucrurile, că omului nu i se cere un sacrificiu care nu-i aduce niciun beneficiu! Tot ce facem, de fapt, se răsfrânge asupra noastră. Copiii au nevoie de dragostea și de jertfa noastră, dar jertfa noastră ne face pe noi mai jertfitori și mai buni. Copiii au nevoie de atenție, iar prin ei noi învățăm să fim atenți. Copiii au nevoie de atingere, iar noi învățăm să ne exprimăm grija față de ceilalți. Copiii au nevoie de timp, iar noi învățăm să facem jertfe pentru alții și să ne abandonăm pe noi. În felul ăsta, noi ne ocupăm de dânșii, dar noi, de fapt, ne ocupăm de noi.”
