- articol preluat de pe Pagina de psihologie
Secolul XXI este cunoscut drept „secolul vitezei“. Trăim într-o continuă grabă, mereu pregătiți pentru o luptă cotidiană cu sarcinile pe care le avem înscrise în agenda zilei. Derulăm rapid paginile rețelelor sociale și pivotăm prin relații, în căutarea fericirii și a partenerului perfect. Găsim alinare, inspirație sau, din contră, ne hrănim frustrările și neîmplinirile în rețelele de socializare – pe care le tratăm ca pe niște adevărate altare, fără a mai ține socoteală de latura umană (sufletească și psihică, totodată).
Nu reușim să facem diferența între o poză postată pe internet de prietenii virtuali (în care ei își exprimă fericirea dintr-un minut al existenței lor – la o nuntă, spre exemplu) și faptul că viața acestora este, la fel ca a noastră, plină de urcușuri și coborâșuri. Nu mai evaluăm obiectiv o zi plină pe care am depășit-o cu brio (și în care, de cele mai multe ori, găsim doar puncte slabe și, poate, neterminate), ajungând să ne afundăm într-o depresie și un insucces deplin, pe toate planurile. Era social media ne arată că viața prezintă multe filtre și edenul pozelor perfecte nu coincide cu viața reală (în care mai suntem uneori și necăjiți, bolnavi sau istoviți). Trăim în goana după like-uri și comentarii pozitive.
Așadar, ne raportăm în întregime la ceea ce se petrece în online și ajungem să ne dorim a experimenta și în offline ceea ce mâncăm, pozăm sau jucăm în paginile de socializare.
De cele mai multe ori, dependența pe care internetul a creat-o ne face să fim mai activi, să petrecem cât mai mult timp acolo, de frica de a nu pierde un eveniment, un moment, un tren care poate fi ireversibil – teamă care în literatura de specialitate poartă denumirea de FOMO. Însă uităm că ne pierdem, treptat, pe noi înșine. Un subiect sensibil și bogat în like-uri este perioada de maternitate sau paternitate. Fără să vrei, când ai un bebeluș, devii mult mai izolat de viața pe care o trăiai înainte de venirea în familie a micului suflet. De cele mai multe ori, părinții – din iubirea exacerbată pe care o au pentru puiul de om – postează în social media fotografii și videoclipuri cu cei mici, fără a se gândi la consecințele ascunse ale acestor inofensive gesturi.
Leah Plunkett (profesor asociat, cu specializare în competențele juridice, și director la Academic Succes din cadrul Universității New Hampshire, respectiv profesor afiliat la Centrul Berkman Klein pentru Internet și Societate din cadrul Universității Harvard) atrage atenția asupra acestui fenomen, aflat în continuă creștere, denumindu-l, scenic, „sharenting“, ajungând chiar să-și intituleze una dintre cărți Sharenthood: Why we should think before we talk about our kids online. Semnalul pe care Plunkett îl trage este legat de faptul că, în vâltoarea acestei neo-normalități privind distribuirea oricărei informații din viața privată, riscăm să pierdem din vedere efectele adverse ale acestora. Mai precis, faptul că anumite aplicații stochează informațiile și le transmit agențiilor de publicitate nu mai este o noutate pentru nimeni (alegerile din 2016 fiind cel mai bun exemplu în acest sens). Autoarea ne previne asupra faptului că adultul responsabil de cel mic, prin deciziile pe care le ia, grăbește intrarea celui mic în viața digitală – care, prin viteza pe care a luat-o și prin mecanismele pe care internetul le posedă, îi poate crea un profil digital fiecăruia în parte, pe baza căruia se pot prefigura alegerile din viața adultă.
Plunkett disecă fenomenul de sharenting atât din punct de vedere filosofic (prin faptul că adulții expun copiii fără consimțământul celor mici), cât și din punct de vedere etic (prin problemele de supraveghere și confidențialitate din lumea adulților, mai precis, prin faptul că ne divulgăm, nesiliți de nimeni, date personale, în schimbul unor servicii, fără a lua în considerare gravitatea acestui fapt).
De asemenea, o altă referire pe care cercetătoarea o face este cea care susține că, în trecut, fotografiile realizate în vacanțe rămâneau niște amintiri private, disponibile numai în interiorul căminului, pe când, în prezent, le realizăm și le postăm de îndată. Un exemplu pe care-l dă este cel referitor la jucăriile inteligente (ursulețul Teddy Ruxpin, respectiv, jucăria de pluș Tickle Me Elmo), care sunt fabricate pentru a imita cu precizie legăturile interumane și a genera dependența copiilor de acestea. Totodată, inclusiv bloggerii și youtuberii care postează videoclipuri cu copiii lor intră sub atenta observație a lui Plunkett. Cazul „DaddyOFive“ (soții Michael și Heather Martin, în vârstă de aproximativ 30 de ani, părinți a cinci copii) a devenit faimos prin faptul că, pe canalul propriul de media, cei doi nu ofereau sfaturi, ci arătau mai degrabă o abordare neglijentă a parentingului. Deși aceștia au susținut că cei mici jucau niște roluri, autoritățile s-au sesizat și au intervenit, rezultatele relevând faptul că doi dintre copii sufereau de tulburări de comportament ușor identificabile, necesitând astfel terapie. Însă ceea ce rămâne este faptul că acești copii vor crește și vor putea vizualiza traumele pe care le-au traversat, lucru care le va adânci rănile.
Teoria pe care se bazează psihiatrii Rebecca Schrag Hershberg și Daniel T. Willingham susține că nu putem niciodată cataloga drept inocent actul de a lua în derâdere slăbiciunile celor mici.
Sfatul pe care-l dă Plunkett este ca adulții să acorde mai multă atenție alegerilor pe care le fac, informațiilor pe care le distribuie cu ușurință pe felurite rețele sociale, datelor mult prea personale și care pot avea un efect advers asupra lor, dar mai ales asupra copiilor lor. Fenomenul de sharenthood trebuie limitat, prin conștientizarea vieții digitale. Trebuie menționat că fenomenul este în continuă creștere și, nu, acesta nu este noua normalitate, ci o formă de manipulare și alterare a propriilor hotărâri, în contradicție cu ceea ce suntem noi ca ființe umane. Era internetului este cea care ne ajută să evoluăm (există roboți umanoizi, care se adaptează comportamentului uman, sau pot realiza chiar și intervenții chirurgicale), însă nu trebuie să pierdem contactul cu realitatea și cu reversul medaliei – care poate fi mai dăunător decât ne putem imagina.
Bianca Sîrbu
sursa: https://www.paginadepsihologie.ro/fenomenul-sharenting-si-efectele-ascunse-ale-acestuia
