Discursul de absolvire de la Ineu sau cum să rămânem de bunăvoie în colivia cu gratii aurite
Când vorbim în generalități, planând deasupra lucrurilor, fiecare poate înțelege ce vrea. Iar dacă aici se mai strecoară și emoția, atunci succesul, dar și manipularea, sunt garantate. Discursul absolventei din Ineu a avut și emoție, și generalități. Deși rostogolit în media și pe rețelele de socializare, a fost perceput mai puțin pentru el însuși, cât mai curând în conformitate cu propriile noastre experiențe și întâlniri cu școala.
Am căutat să înțeleg care sunt nemulțumirile acelora care aprobă sau dezaprobă discursul. Deși eleva vorbește de sistem (ea incriminează școala, sistemul, dar le mulțumește la final dascălilor), am putut observa din majoritatea comentariilor și luărilor de poziție că lumea nu are de fapt o problemă cu sistemul, ci cu un profesor sau mai mulți, cu nume și prenume, individualități cât se poate de concrete și palpabile. Iar aici tind să fiu perfect de acord cu nemulțumirile din jur. Nu am niciun fel de solidaritate de branșă atunci când vine vorba de malpraxisul nostru, al cadrelor didactice.
Voi folosi în continuare un „noi” incluziv, cu mențiunea că eu cred și sper că acele comportamente negative sunt în minoritate (chiar și când cu toții mai greșim), dar ar fi o ipocrizie să nu le recunoaștem existența. Astfel… Noi, profesorii, nu suntem întotdeauna echilibrați, cu tact și har pedagogic. Uneori devenim excesiv de autoritari sau, dimpotrivă, excesiv de permisivi. Putem avea o rigiditate care îngheață un copil, îl face să dezvolte anxietate și să deteste o materie. Putem fi neiertători nu doar față de copii, ci și față de alți colegi de cancelarie (un mediu unde câteodată se pot dezvolta partizanatele și ranchiuna, în dauna colegialității). Putem deveni obosiți și blazați, astfel încât să nu ne mai pese ce ore facem, dacă ele sunt de calitate sau nu (dacă e gălăgie sau nu, dacă elevii fac live pe tiktok, dacă ei devin sursă de bullying, dacă vorbesc urât, dacă înțeleg sau nu). Putem considera că acele 50 de minute sunt, de fapt, un timp din viața unui copil – care timp trebuie respectat. Sau, dimpotrivă, îl putem umple la grămadă cu orice, numai să treacă: dictare pe spații prea mari, platitudini, conspecte, proiectare de power-pointuri răsuflate, dezbateri-dialoguri care nu respectă nicio regulă a dialogului sau a coerenței, ci încearcă să mascheze lipsa de pregătire etc.
Inevitabil, fiecare dintre noi s-a întâlnit cu acest gen de situații. Iar cum omul tinde să rețină mai curând emoțiile și evenimentele negative, frustrările se acumulează și tabloul nostru asupra școlii ajunge și el să fie conturat în culori mai degrabă sumbre. Se spune că, la finalul unei zile, nu ne vom opri la acele lucruri frumoase și interacțiuni plăcute, ci creierul nostru are tendința să revină la momentele-șoc, la conflicte sau dezamăgiri. La fel și noi, în propriile amintiri despre școală, tindem să facem ierarhii în funcție de stimuli negativi. Ceea ce a fost frustrant sau dezamăgitor se vede mai puternic, în basorelief. Și de aici atitudinile pronunțat negative – dar la care, așa cum recunoșteam mai sus, avem dreptul, deoarece ele nu se nasc din neant, ci sunt grefate pe niște experiențe negative cât se poate de concrete.
Problema apare însă atunci când aceste nemulțumiri cauzate de o nemijlocită relație profesor-elev ajung să fie îndreptate spre sistem, pe care îl vrem reformat, prin atacarea unor aspecte care ar putea fi schimbate din pix: programa, curriculumul (conținuturile de studiat), misiunea și scopul școlii, metodologii, norme. Fals. Putem schimba din pix orice vrem, asta nu va îmbunătăți ceva, ba chiar riscăm să dăunăm și mai mult. Din păcate, o relație defectuoasă profesor-elev nu se va repara dacă umblăm la programă, ci putem deregla și mai mult rolul pozitiv al școlii. Aceasta este o direcție cât se poate de populistă și ipocrită: să lași oamenilor impresia că totul se poate rezolva ușor, prin decizie politică punctuală. Or, asta e fals. Ca să ai la catedră exclusiv acel profesor ideal, ar trebui să controlezi prea mulți factori de educație și de mediu. Problemele sunt infinit mai complexe decât ni se spune. Profesorii sunt și ei produsul acestei societăți, nu al alteia, și vin la catedră cu propriile neputințe, unele de ordin profesional (care s-ar putea îndrepta dacă am avea universități mai serioase și mai selective), altele de ordin caracterial. Pe acestea din urmă cum le abordăm? Cum abordăm stresul, depresiile, iritabilitatea, susceptibilitatea, aroganța, nerăbdarea, nemulțumirea etc, care nu pot fi puse doar în seama profesorilor, cât ale noastre, ale tuturor? Nu le vedem și în alte categorii profesionale? Nu sunt ele regăsibile în mai toate colectivele? Schopenhauer spunea că oamenii se aseamănă unor arici care nu pot sta departe unii de alții, dar nici nu pot rezista să nu se înțepe reciproc. Totuși, nu e firesc nici să lăsăm brațele în jos, ci putem ameliora această relație profesor-elev prin aspecte care țin de managementul clasei, prin cursuri de psiho-pedagogie și de didactică. O abordare onestă pornește de la recunoașterea adevăratelor surse de nemulțumire.
Dar a specula nemulțumirea cetățenilor și a o îndrepta spre altceva, în special spre programă și spre rolul fundamental al școlii, aceasta înseamnă rea intenție și acționare în siajul unei agende ideologice.
Esențializând, putem afirma că direcția de manipulare este de a porni de la aceste disfuncționalități de relaționare nu pentru a încerca o schimbare în resursa umană, ci în fundamentele educației: felul în care definim scopul prim al școlii și ceea ce ne dorim să primim de la ea. Nemulțumirile inerente sunt direcționate abil în lupta cu sistemul care, să cităm din discursul de absolvire, oferă „doar cunoștințe, nu și valori”. Invit cititorul să fie foarte atent cu această periculoasă afirmație care, de altfel, se aude repetitiv, într-o formă sau alta. Ea este cea prin care se dorește ideologizarea școlii și umplerea ei de conținuturi unele inutile, altele de-a dreptul nocive. Este atacat însuși scopul școlii și ni se inculcă ideea că a livra cunoștințe este inutil și desuet, ba chiar o dovadă de mărginire și o lipsă de creativitate. Dacă asimilezi cunoștințe, ești catalogat drept un individ comun și conformist. Invit din nou cititorul să își pună întrebarea: oare când cerem o recomandare de medic, ne-am dori să fim îndreptați spre cineva mai ales în funcție de cât de respectuos vorbește cu pacientul, de cât de bine cunoaște codul bunelor maniere și uzanțele civice? Oare nu este mai întâi de toate important ca acel medic să știe carte, să fie efectiv competent? Desigur, dacă este un om cu valori morale, asta îl va face Medic și Om cu majuscule. Dar amabilitatea și empatia nu sunt deloc suficiente. Ca atare, nu există un raport disjunctiv între cunoștințe și valori: sau una, sau alta. Ci ar trebui să existe un raport de complementaritate: atât una, cât și alta sunt necesare. Numai că opinia publică este manipulată pentru a ajunge să disprețuiască exact transmiterea de cunoștințe. Poate nicicând, deși suntem într-o eră a informației, cunoașterea nu a fost mai tare atacată. Oamenii au ajuns să se întrebe la ce folosesc integralele, romane ca „Baltagul” sau „Ion”, poeziile lui Eminescu, superlativele geografice, cunoștințele de anatomie etc. Și, în general, materiile clasice se doresc marginalizate, în beneficiul extinderii altora, „mai la zi”. Citez dintr-o postare la modă, ce ar trebui de fapt predat azi: taxe, finanțe proprii, gătit, vorbit în public, etichetă socială, tehnici de supraviețuire și de apărare etc.
Mai citez un comentariu relevant, din subsolul unei discuții online: ”sistemul este sufocant, cu multe materii fără rost, trebuie reformat și făcut util pentru toți”. Acest punct de vedere, întâlnit și el de multe ori, pleacă de obicei de la o frustrare concretă (interacțiunea cu omul-profesor, cu un cadru didactic fără drag de meserie și elevi), dar propune o soluție care nu are nimic de-a face cu această relație profesor-elev. Una ne doare, de alta ne plângem. Ajungem, prin manipulare, să vorbim de materii „fără rost”. Fără inflamare și fără generalizare confuză, am putea să le numim direct pe aceste materii fără rost? Care să fie? Matematica, biologia? Poate chimia și fizica? Poate educația fizică și artele? Sau limbile străine, istoria și româna? Ce anume învață copiii noștri și este inutil și fără rost? Cine are interesul ca lumea (fenomenul este aproape global) să conteste transmiterea acestei zestre de cunoaștere a umanității (științifică și culturală) în favoarea unui învățământ civic și de strictă orientare pragmatică și socială? Cine are interesul să cultive ignoranța? Să mai punem o întrebare. Oare acasă, în familie, ce se poate transmite mai ușor: un set de valori umane și civice, sau un set de cunoștințe academice? Se pare că suntem pe cale de a rupe pactul străvechi cu școala: părinții încercau să dea șapte ani de acasă și o educație morală, iar școala încerca să ofere cunoștințe și dezvoltare de competențe. Nu, acum rolurile par inversate, iar școala vrea a intra pe teritoriul familiei, dezertând (sau fiind presată să dezerteze) de la misiunea sa de a transmite cunoștințe. Și totuși ele se cer azi și se vor cere întotdeauna, iar deținerea lor va rămâne un criteriu de selecție în viața adultă, competitivă azi, ca și în viitor. Dacă școala schimbă rolurile și vrea să se substituie familiei, asta înseamnă că și familia va ajunge să facă treaba de până acum a școlii și să plătească pentru cunoaștere, pe alte căi: meditații sau învățământ privat. Familiei i-ar fi însă infinit mai ușor și firesc să își învețe copilul să fie politicos, să gătească și să traverseze strada, decât să se apuce a-i preda lecții despre triunghi sau despre sistemul digestiv ori fotosinteză. Dacă asta va cădea în sarcina familiei, înseamnă că învățarea se va face în sistem de castă, din generație în generație, iar cei care nu sunt intelectuali sau nu conștientizează necesitatea, vor rămâne pe dinafară. Pentru că deja unii părinți se întreabă la ce folosesc multe cunoștințe și speră că, atunci când ele vor fi șterse din școală, copiii lor vor fi mai fericiți și mai liberi. Numai că ei uită că nu toți părinții gândesc la fel. Nici nu joacă la fel. Unii nu se vor mulțumi cu ce le oferă o școală slabă și vor suplimenta în privat. Iar astfel mulți copii, chiar dacă de mare potențial, vor ajunge să fie puși în inferioritate de propriii părinți.
Suntem la porțile Orientului unde aproape totul ajunge cu decalajul inerent, dar asta poate fi un avantaj. Avem posibilitatea să importăm selectiv, numai acele modele educative care s-au dovedit eficiente și în Occident. Cele care însă și dincolo sunt criticate nu avem de ce să le adoptăm. Din nou, nu avem motive să ne plasăm într-o logică disjunctivă: sau, sau. Sau totul, sau nimic. Putem lua de la un model străin numai ceea ce ne convine și e deja validat ca eficient. De aceea, este necesar să avem o vigilență crescută, din moment ce ne uităm peste hotare și vedem direcția pe care a luat-o școala în multe state (falimentarea sistemului public în favoarea celui privat, discrepanțe valorice pronunțate, cote ridicate de agresivitate și indisciplină, învățământ ideologic). Bătălia cea mare care se duce în prezent în școala românească este exact aceea pentru cotirea spre acest învățământ ideologic, fără a avea mari seisme sociale, mari proteste din partea populației. Or este mai greu să faci învățământ ideologic în cadrul materiilor clasice. Este necesară o baterie de materii noi, care să permită aducerea în școli a temelor fierbinți pentru actuala agendă politică: migrația, societatea multiculturală, toleranța, ecologismul, digitalizarea, schimbările climatice, civismul, corectitudinea politică. (Totul în paralel cu menținerea copiilor sub nivelul lor natural de dezvoltare. Deci nu vorbim de copii-minune, superdotați, ci de majoritatea copiilor care sunt ținuți sub potențialul lor.) Dar, încă o dată, cum ar putea fi adusă în școli această nouă baterie de materii cvasi-inutile pentru copil, materii care îi fură timpul în care el ar putea primi efectiv cunoștințe reale? Cum să faci asta fără să te lovești de rezistența familiei? Răspunsul este simplu și îl vedem deja în jur: punând la cale o imensă mașină de manipulare și propagandă, pe care ar fi invidioși și comuniștii anilor 50. Construind acea închisoare ale căror gratii să nu le vedem și în interiorul cărora să ne placă să lâncezim. Este greu de explicat altfel cum oameni deștepți și perfect integrați social își doresc pentru copiii lor o școală care să nu mai transmită cunoștințe, ci să fie un fel de talk-show tv, în care copiii să dezbată frânturi de blog și de ziare, să citească texte nonliterare și să își spună, cu autosuficiență, „părerea mea”. Să nu se mai aplece asupra marilor întrebări ale umanității, deodată cu marii scriitori studiați cândva, ci să vorbească despre taxe, rate, dobânzi. Acest soi de educație este, de fapt, una anti-umanistă, care îl subestimează pe elev și îl vede într-o lumină strict materialistă: un biped cu sete de consum, cu un stomac de umplut și un corp de îmbrăcat. La ce ii trebuie să știe despre cel mai înalt vârf, Everestul? Va ajunge oare vreodată acolo? Care este beneficiul concret să știe că Baikalul e cel mai adânc lac de pe pământ? Sau să cunoască pictura și poezia valoroasă? Îi va plăti asta la rata la bancă? Nu, dar îl ajută să rămână om, ființă curioasă și spirituală, care are nevoie de a se orienta și așeza prin înțelegere în această lume mare.
Rucsandra Cioc
- sursa: www.republica.ro