- articol preluat de pe www.republica.ro
În toamna anului 2001 se împlinea aproape un an petrecut departe de casă. Absolvisem Facultatea de Electronică și Telecomunicații și am ales să merg în vestul Europei pentru a lucra în inginerie. Nu a fost o alegere forțată. Era singura opțiune în România anilor 2000. Fac parte dintr-o generație educată parțial în ultimii ani ai comunismului, iar apoi am trecut ca adolescent și student prin primii zece ani (și cei mai confuzi) de după Revoluție. Vizitam un fost coleg de facultate în Bremen, atunci când am văzut afișul unei expoziții tehnice. Nu știam germană, dar fotografiile de pe afiș îmi spuneau că era vorba și despre o mai veche pasiune, aeromodelismul.
Eu fac parte dintr-o generatie care a „furat” informația. Spun asta pentru că în jurul anului 1989 informația nu exista, ci trebuia „furată”. Uneori venea pe căi extrem de neconvenționale. Afișul din Bremen mi-a amintit de o carte poștală din copilărie pe care un coleg de școală a primit-o din America în vara lui ’86. Cartea poștală avea fotografia navetei spațiale Challenger, înainte de decolare. Naveta a explodat la puțin timp după decolare. Era un eveniment extraordinar pentru noi, niște puști de zece ani. Vorbeam despre el la clubul de aeromodelism, universul nostru la acea vârstă, și poate motivul pentru care azi sunt inginer. Era locul unde visam să construim avioane și roboți, într-o lume despre care nu știam că se va schimba doar câțiva ani mai târziu.
Așa că am hotărât pe loc să merg la expoziție.
Cititorii trecuți de 40 de ani își aduc aminte cu siguranță de Palatul Pionierilor sau Casa Pionierilor, după cum era numit în orașele mai mici. Probabil că în ultimii ani ai comunismului era printre singurele opțiuni pentru educația de după școală sau educația aplicată. În mod sigur, nu toți cei ce au ajuns la cercurile de muzică și-au dorit să studieze un instrument muzical, dar existau și alte opțiuni. Cercurile tehnico-aplicative, spre exemplu, erau erau foarte populare în acea vreme și mulți copii își doreau să ajungă la un cerc de karting, de radio-orientare sau aeromodelism, inspirați chiar și de poveștile filmelor de propagandă ale acelor vremuri. Eu n-am făcut excepție.
Atunci, în toamna anului 2001, pavilionul expozițional din Bremen a fost Disneylandul meu. Era Disneylandul pe care nu l-am avut în copilărie și oarecum o confirmare că revistele colorate cu aeromodele de atunci aveau un corespondent în realitate. Nu văzusem niciodată atât de multă tehnică în miniatură într-un singur loc. Probabil că am stat ore să admir submarine și demonstrații cu modele de excavatoare radiocomandate. Mai târziu am aflat că în Gemania este o adevărată nebunie cu miniaturizarea unor vehicule folosite în construcții. Eram fascinat, precum puștiul de 10 ani care vedea o carte poștală colorată, venită tocmai din America, într-o epocă în care toate imaginile noastre erau alb-negru.
Mulți spun despre astfel de activități că sunt un hobby. Alții le spun distracție. Foarte mulți oameni își găsesc liniștea construind, zburând, navigând. Eu însă cred că este vorba despre educație.
Pentru mine Palatal Pionierilor a existat (și există) ca o instituție a statului. Acolo a fost universul copilului visător din ’86. Era singurul refugiu colorat, într-o lume destul de gri. Era un loc în care învățam din plăcere. Și mai ales era singurul loc în care exista dialog între elev și profesor. Sau cel puțin așa simțeam eu. Vă reamintesc: eram în anul 1986. Azi se numește Palatul Copiilor după ce, la scurt timp după ’89, s-a numit Clubul Copiilor. Nu are strălucirea de altădată pentru că azi nu mai este nicidecum printre singurele opțiuni extrașcolare ale elevilor. E oarecum prăfuit de vreme și poate nu se înscrie foarte bine în tendințele anilor pe care îi trăim. Unii chiar îl ocolesc poate din cauza numelui cu rezonanțe din trecut.
Dar știți că Palatul Pionierilor de altfel nu a fost un model românesc? Acest model a funcționat în tot blocul comunist, oarecum înfrățit cu alte instituții de care sigur ați auzit: Palatul Culturii, Palatul Sporturilor, Casa Poporului, Casa Armatei. În România a apărut în anii ’50. Scopul pentru care exista Palatul Pionierilor era acela de a cultiva interesul copiilor pentru muncă, dobândirea de cunoștințe practice, dezvoltarea abilităților creative sau orientarea profesională. Vă sună cunoscut, nu-i așa? Cu alte instrumente, mult mai diverse, azi ne dorim aceleași lucruri pentru copiii noștri.
(citiți continuarea aici)
- Andrei Sărmășanu (www.republica.ro)
